Ma simteam mai bine ca oricand. Faptul ca reusisem sa ma eliberez de amintirile dureroase pe care incercam sa le ocolesc de fiecare data, faptul ca reusisem sa fac din Central Park un loc numai al meu ma linistea. Si am decis sa fac din seara asta ceva frumos, si mi-am adus chitara. Nu avusesem pana acum prilejul sa o folosesc ca pe o descarcare emotionala.
In acel separeu verde ma simteam in siguranta, ca si cand as fi fost separat de restul lumii prin acel gard. Era ciudat, haios, dar eliberant in acelasi timp, cum un simplu loc si o stare de spirit potrivita pot schimba un om atat de repede.
Mi-am acordat chitara si am incercat sa inlatur orice urma de ingrijorare odata cu notele muzicale care curgeau atat de lin. Abia ca atingeam corzile.
Un sunet din spatele meu mi-a atras atentia, poate pentru ca era atat de liniste, altfel nu cred ca l-as fi auzit. Am zarit o mana subtire cu degete lungi dand tufisul la o parte, facandu-si loc in micul meu separeu.
Apoi in fata ochilor mi-a aparut cea mai frumoasa fata pe care o vazusem vreodata. Ochii verzi ii straluceau in lumina noptii. Era uda din cap pana in picioare si imbracata ca intr-o zi de vara.
Nu am stiut cum sa reactionez, pentru ca nu mai patisem niciodata asa ceva. I-am analizat chipul mai cu bagare de seama, in timp ce ea statea acolo nemiscata, uitandu-se si ea la mine.
Linia barbiei ii era blanda, pometii usor ascutiti si avea niste buze perfecte, cea de jos fiind putin mai groasa decat cea de sus, fara a cauza disproportionalitate insa. Era perfecta. Asta era cuvantul potrivit.
Ochii ii erau hipnotizanti si ma faceau sa nu imi mai iau privirea de la ea. Nu stiu daca era din cauza ploii, dar mi s-a parut ca plansese. Parea obosita si usurata in acelasi timp.
I-am zambit, facandu-i semn sa se apropie. Niciunul dintre noi nu a vorbit.
Ea se aseza langa mine, privindu-ma interesata, uitandu-se cu coada ochiului si la chitara pe care o tineam in brate. Mi-am dat seama ca trebuia sa ii fie frig, iar eu stateam acolo ca un idiot holbandu-ma la ea. Mi-am dezbracat hanoracul si i l-am pus pe umeri.
L-a luat fara sa ezite, pentru ca deja buzele ii erau vinete de frig si s-a infasurat strans cu el, lipindu-si-l de corp. Era o persoana firava, de statura medie, supla. Arata extraordinar. Dar tacea in continuare. Si ea facea la fel, fara ca vreunul sa aiba vreun motiv.
Insa era ceva ce nu stiam si muream de curiozitate sa aflu. Cum suna vocea ei.
-Ma numesc T..Thomas, m-am balbait eu. Poti sa imi spui Tom.
Ea si-a ridicat privirea, analizandu-ma uimita.
-Jayme…poti sa imi spui Jay, a zis ea, zambind cald. Pana si vocea ei suna placut, parca potrivindu-se perfect cu infatisarea ei.
-Iarta-ma, nu ar fi trebuit… o sa plec.
Am luat-o de mana, oprind-o sa paraseasca locul. Nu voiam. Era placut sa fie aici, prezenta ei imi facea bine. Stiu ca nu am reactionat ca un om normal, care ar fi izgonit-o imediat, in niciun caz nu ar fi facut ce am facut eu. Dar mi se parea ceva instinctiv, de parca o cunosteam de ani buni si as fi putut sa ii spun totul, fara retineri si fara temeri.
-Nu, poti sa ramai, sa stii. Nu ma deranjeaza. Ti-e frig, si pot sa te duc eu acasa.
A stat o clipa sa se gandeasca, apoi s-a asezat din nou langa mine.
-Esti de aici, m-a intrebat, proptindu-si capul de umarul meu.
-Da, m-am mutat recent in New York. Am venit aici pentru niste…treburi pe care trebuia sa le rezolv.
Am constatat ca era prea devreme sa ii povestesc unei straine – oricat de apropiata mi s-ar parea ea – trecutul meu care ma facuse sa ajung in New York.
-Dar tu? Cum ai ajuns aici, si de unde stiai ca e cineva aici?
-Nu stiam. Am venit tot pentru niste treburi pe care trebuia sa le rezolv.
Am chicotit incet la gandul ironiei sortii. Care era probabilitatea ca doi straini sa se intalneasca in acelasi loc pentru…a-si rezolva niste treburi. Nu stiam exact ce treburi, dar devenea chiar ridicol daca treburile ei erau de aceesi natura cu a mea.
-Arata-mi.
M-am uitat usor surprins la ea, nestiind la ce se refera. Apoi mi-a facut semn spre chitara.
-Nu…nu e nimic, sincer. Doar ma prosteam, e un hobby, nimic de performanta.
-Nu conteaza. Imi place. Imi placi. Arata-mi, insista ea.
Am tresarit cand i-am auzit vorbele, pentru ca stiam ca nu o cunosteam decat de jumatate de ora. Nu credeam ca era posibil ca cineva sa comunice atat de bine intr-un timp atat de scurt.
Apoi am inceput sa cand. Am compus pe loc, fara sa ma gandesc la vreun cantec anume. M-am lasat inspirat de prezenta ei. Iar muzica incepu sa curga, ca cel mai natural lucru de pe pamant. Nu mai cantasem niciodata asa. Nici nu credeam ca era cu putiinta ca eu sa ma pricep sa cant.
-E minunat, a exclamat, vizibil uimita de “talentul meu innascut”.
-Imi place sa fac asta in timpul liber. Ma relaxeaza.
A inceput sa rada din senin. Fara ca eu sa fi facut ceva.
-Ce e?
-Ma intreb cate lucruri mai avem in comun?
Apoi am inceput sa rad si eu. Era total necugetat sa stam aici in ploaie, razand si cantand, fara sa ne pese de nimic altceva. Poate cel mai prostesc lucru pe care il facusem vreodata. Daca lucrurile prostesti continua sa fie atat de frumoase as prefera ca toata viata sa imi fie alcatuita numai din ele.
M-am uitat la ceas, aprope cu gura cascata. Era ora 2 AM. La dracu’. Cand trecuse atat de repede? Jasper avea sa faca precum un tren daca intarzii. Si nu era intocmai momentul oportun sa raman fara serviciu si singur in New York.
-Te deranjeaza daca plecam? Nu interpreta gresit… Dar chiar trebuie sa ajung undeva.
Ma privi un pic dezamagita, probabil gandindu-se ca am vreo prietena. Sau probabil eram doar eu paranoic.
Dar, trebuia sa recunosc, imi placea paranoia asta. Probabilitatea ca ea sa fie geloasa ma facea sa ma simt oarecum important pentru ea.
Nu, probabil e paranoia de vina.
-Ok…, a soptit, apoi mi-a intins mana ca s-o ajut sa se ridice.
Am mers impreuna pe o alee lunga, luminata de niste felinare, pana la masina mea, care era parcata nu departe de acolo, sub un copac.
Se uita uimita la masina, in mod repetat, de parca ar fi avut un deja-vu.
-S-a intamplat ceva? am vrut eu sa stiu.
-Nu.. doar ca…am mai descoperit un lucru pe care noi doi l-am putea avea in comun. O persoana, mai exact.
-Ca de exemplu?
-Ai cumva un prieten pe nume Ken?
Am ramas socat.
In seara asta invatasem un lucru elementar, de care depindea existenta mea de azi inainte.. Semnificatia cuvintelor “probabil” si “coincidenta” se schimbau la 180 de grade.
Cu siguranta trebuia sa o revad pe Jayme.
waa deci ii splendid.deci ii super
ii prea prea cul!
ii super astept cap 7. =))
sper ca pe maine sa fie gata.
YUmm!
:))
Am ramas uimita cand am citit. Am asteptat o vesnicie ca ei 2 sa se intalneasca. Acesta a fost cel mai emotionant lucru pe care l-am citit pana acuma. Bravo! Spor la scris in continuare si deabea astept sa citesc continuarea:X:X:X
deci ii asa de tare:X
mai vroiam:((
:*:*:*
foarte frumos…astept capitolul urmator
superb:x
Abia astept capitolul urmator:x
Bafta la scris>:D<
aaa..si am uitat sa spun ca…. scrii super….te pricepi nu gluma:X
Bafta:x
excelent:X:X:X
de abia astept urmat cap!!
E super capitolu astaa :X
Chiar ca scrii super bine ;x
Astept capitolu urm.
Te pup ! .
no comment!super fic !cant wait for chapter 7 !
daK nu il postezi mai repede o sa trebuiasca sa ma ai pe constiinta….o sa moor!
vreauuu mai muuult!!
astept nerabdatoare capitolul urmator 🙂
kisses si spor la scris! 😉 :*:*:*:*
Ce … fain. Chiar uitasem că Tom era prieten cu Ken. Mi-a plăcut schimbul de replici dintre cei doi…parcă – de fapt sigur – sunt făcuți unul pentru altul. Prea mult coincidențe.. 😀
Spendid, excelent….
Nu am cuvinte…
Absolut minunat…:D